Pe muntele Ţin erau două văi: una se numea Gura-celor-nouă-dragoni, iar cealaltă Gura-celor-şapte-dragoni.

         Grădina Zeiţei de Jad se află pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Grădina Zeiţei de Jad nu este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Mun­tele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toţi spărgători de pietre, erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi crăpau. Visau pomi încărcaţi cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor ră­mânea numai vis. Într-o zi, nu se ştie când s-a întâm­plat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine împlântat şi creştea de-ţi era mai mare dragul.

         Cocorul este o pasăre foarte frumoasă. Are un moţ roşu ca o floare, pene albe ca zăpada şi picioare lungi. Le­genda spune că demult, demult, cocorul a zburat din cre­ierul muntelui, ducând în spate o zână. Pe vremurile ace­lea, departe, tare departe, tocmai în partea de apus a munţilor, trăia un negustor, cam la vreo 50 de ani, care deschisese prăvălie mare într-un sat. La câţiva li de acest sat, se afla un cătun vestit pentru priveliştile sale. Aici trăiau două familii: una se chema Li, iar cealaltă Uang. Erau vecini şi se înţelegeau cum nu se poate mai bine. Familia Li avea o fată - Tai Hua, iar familia Uang un băiat - Uang Siang. Bătrânii se aveau bine, iar copiii şi mai bine; de multe ori beau apă din acelaşi pahar şi se jucau la umbra aceluiaşi pom. Văzând cât de bine se în­ţelegeau copiii, bătrânii se bucurau şi îşi ziceau:

         Pe muntele Ţin erau o mulţime de stânci pe care nu se găsea nici o fărâmă, de pământ şi nu creştea nici un fir de iarbă, încât din depărtare străluceau de-ţi luau ochii. Dar să nu credeţi că acestea erau pietre sterpe. În ele se aflau nenumărate comori. Dacă nu mă credeţi, ascultaţi povestea Omului de Piatră.