Grădina Zeiţei de Jad se află pe coasta Muntelui Peştera Vrăjită. De fapt, Grădina Zeiţei de Jad nu este decât un deluşor. Bătrânii spun că pe vremuri pe Mun­tele Peşterii Vrăjite erau numai pietre goale: nu creştea nici o rădăcină de copac, nici un fir de iarbă. Oamenii care locuiau acolo, toţi spărgători de pietre, erau săraci lipiţi pământului; vântul şi căldura îi pârjoleau, sudoarea le curgea în ochi, buzele li se uscau şi crăpau. Visau pomi încărcaţi cu fructe, izvoare cristaline, dar visul lor ră­mânea numai vis. Într-o zi, nu se ştie când s-a întâm­plat, pe creasta muntelui a răsărit un piersic. Băteau ploile şi vântul, apele din munte cărau cu ele pietrişul, dar micul piersic rămânea bine împlântat şi creştea de-ţi era mai mare dragul.

          Pe atunci s-a oploşit pe munte un flăcăiaş străin de acele locuri. Nimeni nu ştia de unde venise şi cum îl cheamă. Tot spărgând piatra în bătaia vântului şi-n arşiţa soarelui, se înnegrise de-i sclipea obrazul. De aceea oamenii îi spuneau Uang cel Negru. Era bun la inimă feciorul şi tare arătos şi priceput. Nu era însurat şi nu strânsese un ban în viaţa lui. Când se afla cineva la ananghie, Uang cel Negru era primul care-i venea în ajutor. Vorbeau toate satele din jur de bunătatea lui.

         De câte ori urca muntele să spargă piatră, Uang cel Negru trecea pe lângă puiul de piersic. Pe neaşteptate, într-o noapte, puiul de piersic a crescut de să nu-l re­cunoşti. Şi tot în noaptea aceea i-au dat frunzele şi a înflorit. Dimineaţa, trecând pe lângă piersic, deşi nu adia nici o boare de vânt şi crengile erau nemişcate, bă­iatul a simţit cum se scutură peste el boabele de rouă de pe frunzele pomului. Seara a trecut din nou pe sub piersic şi atunci florile au început să-l ningă cu peta­lele lor. Altă dată, lui Uang cel Negru i s-a părut că piersicul îi zâmbeşte şi i-a fugit toată oboseala. De atunci, în fiecare seară, când îşi termina treaba, Uang cel Negru se aşeza sub ramurile piersicului.

         Într-o zi, trecând pe acolo, a văzut cum piersicile roşii şi mari se copseseră. S-a dus la locul lui şi s-a apucat de spart piatră. Mirosul piersicilor îl ameţea cu parfumul lor. Era în iunie, când soarele pripeşte mai tare şi pie­trele se încinseseră ca focul, pârjolindu-i picioarele des­culţe. La amiază toţi ceilalţi flăcăi şi-au găsit câte un loc să se răcorească, clar Uang cel Negru a rămas să mai spargă piatră. Deodată s-a simţit obosit de cădea din picioare şi a adormit. Când s-a trezit, în jurul lui era o răcoare neobişnuită. A deschis ochii şi a văzut că dormea la umbra unui pom.

         Crengile şi frunzele pomului se strânseră una în alta ca o umbrelă deasupra-i. Uang cel Negru a sărit deo­dată în sus, mirându-se de unde a răsărit pomul acolo. L-a scuturat cu putere, dar acesta era bine înfipt în pământ. Uang cel Negru s-a minunat şi mai mult ştiind că pe tot muntele nu se afla decât piersicul pe sub care trecuse dimineaţa. S-a uitat mult la pom, dar n-a găsit un răspuns la întrebarea ce-l frământa şi, fără a mai sta pe gânduri, s-a îndreptat către locul unde ştia că e pier­sicul. Cât ai clipi din ochi a ajuns acolo şi a văzut că acesta era locul lui. Şi, mare minune, pe o creangă stătea o fată de toată frumuseţea şi culegea piersici. Uang cel Negru s-a mirat şi mai mult văzând aşa mândreţe de fată cum nu văzuse nicăieri pe unde umblase. Avea faţa ca o floare de piersic înflorit şi-i zâmbea. Uang cel Ne­gru s-a apucat iarăşi de spart piatră. Fata a făcut un semn cu mâna şi din locul unde spărgea băiatul piatra a venit în zbor o ramură de piersic. Fata a lipit-o de pom şi crenguţa s-a lipit ca -şi când niciodată nu fusese smulsă de acolo. Apoi, a rupt o piersică şi i-a aruncat-o băiatului drept în mână. Fata râdea din toată inima. Uang se simţea tare încurcat şi nu ştia ce să facă, dar ea s-a oprit din râs şi i-a făcut semn s-o mănânce. După ce a mâncat-o, băiatul s-a simţit aşa de răcorit de parcă fusese la scăldat. Fata a luat o ramură de piersic şi a scuturat-o şi Uang s-a pomenit, deodată, într-un pavilion verde scăldat în lumină. Pe un perete era agăţat un ta­blou cu o piersică mare. Râzând, fata a spus:

         - Eu sunt Zeiţa de Jad. Ştiu că eşti un băiat bun şi săritor. Dacă ai vreun necaz vreodată, să vii aici şi să mă cauţi.

         În timp ce vorbea, faţa zeiţei s-a îmbujorat şi mai mult. ochii îi scânteiau şi mai tare. Uang cel Negru nu ştia ce să mai zică de bucurie şi mulţumire, dar fata s-a făcut nevăzută. Uang s-a pomenit iarăşi înconjurat de flăcăii care spărgeau piatră.

         Seara s-a întors acasă şi n-a dormit toată noaptea gândindu-se la Zeiţa de Jad. A doua zi, plecând la lucru, i se părea că merge mai repede decât ceilalţi. Când s-a luminat de ziuă, el ajunsese deja sub piersic. Aici a întâlnit-o din nou pe Zeiţa de Jad. Zâna îl privea râzând. Roşindu-se, băiatul i-a spus:

         - Am venit să te rog să-mi cârpeşti cămaşa. Zeiţa s-a învoit, deşi ştia că nu venise pentru asta, şi i-a spus:

         - Uang băiete, ştiu că n-ai dormit toată noaptea. Culcă-te puţin.

         Văzând cât de bine se poartă zeiţa cu el, Uang cel Negru se simţea în al nouălea cer. După puţin timp a adormit. A răsărit soarele şi băieţii care treceau la lucru l-au văzut dormind sub piersic şi, alături de el, cămaşa cârpită.

         De atunci, Uang cel Negru se ducea în fiecare zi sub piersic şi se întâlnea cu Zeiţa de Jad. Azi aşa, mâine aşa, ceilalţi flăcăi au început să facă glume pe seama lui:

         - Negrule, s-au terminat de mult piersicile, tu ce mai cauţi?

         Uang cel Negru, care nu minţea niciodată, le-a spus flăcăilor tot adevărul.

         La vreo 20 de li* [*Li - unitate de măsură egală cu 500 m] de locurile acelea se afla un orăşel în care trăia un mare bogătaş. într-o zi, după ce a mâncat şi a băut pe săturate, bogătaşul a început să-şi facă pla­nuri: „Dacă aş avea o grădină in care să sap un lac, să ridic un munte şi pe munte să construiesc un pavilion, ce bine ar mai fi". După planuri, a trecut la fapte. A chemat toţi oamenii din împrejurimi, printre care era şi Uang cel Negru, şi le-a dat poruncă să-i aducă piatră de pe munte. În ziua aceea, când tocmai căra piatră pen­tru bogătaş, Uang şi-a rupt încălţările. Le-a spus băie­ţilor să-l aştepte până se duce la zână să-i coase. Şi a plecat la piersic.

         Văzând că băieţii stau degeaba, paznicul i-a luat la bătaie. Când s-a înapoiat Uang, paznicul a întins mâna să-l lovească şi pe el. Dar, ca un făcut, mâna a început să-l lovească chiar pe paznic. Acesta ţipa de durere, i se învineţise faţa, dar mâna nu înceta să-l lovească. Unii se uitau miraţi, alţii făceau haz. Paznicul a căzut în ge­nunchi şi a început să se roage:

         - Iartă-mă, iartă-mă! De acum încolo n-am să mai bat pe nimeni!

         După ce a spus de trei ori aşa, a auzit vocea unei fe­mei:

         - De data asta te iert. Şi mâna a încetat să lovească.

         Îngrozit, paznicul a fugit la bogătaş şi i-a spus tot. Acesta a dat ordin, să fie adus Uang cel Negru şi aruncat în temniţă.

         Aflând flăcăii ce i s-a întâmplat, au ţinut sfat şi au hotărât să-i dea de ştire Zeiţei de Jad. Când au plecat pe munte să spargă piatră, au trecut cu toţii pe la piersic, însă, nevăzând pe nimeni, nu ştiau cui să-i spună. Îl auziseră ei înainte pe Uang cel Negru vorbind de zeiţă, dar în afară de el n-o văzuse nimeni. Atunci, unul dintre ei a strigat:

         - Zeiţă de Jad! Vrem să-ţi spunem ceva!

         Nici n-a terminat bine, că au auzit o voce de femeie:

         - Aşteptaţi puţin să va deschid uşa.

         Şi frunzele piersicului au început să foşnească şi băieţii s-au trezit deodată în Pavilionul Verde, iar în faţa lor se afla o fecioară care broda o pereche de papuci bărbă­teşti. Atunci, ci au înţeles că aceasta e Zeiţa de Jad şi i-au spus totul. Aceasta i-a liniştit:

         - Fiţi pe pace, mă duc eu să-l scap! Şi îndată s-a făcut nevăzută.

         Bogătaşul tocmai se afla la masă, când a auzit o voce:

         - Bogătaş afurisit, ele ce l-ai închis pe Uang cel Negru? Eu l-am bătut pe paznic. Vrei cumva să te pui cu mine? Încearcă!

         Moşierul s-a holbat in jurul lui, dar n-a văzut nimic şi a început să tremure de frică.

         Vocea s-a auzit din nou:

         - Netrebnicilor, să-l eliberaţi de îndată pe băiat!

         De abia acuma şi-a dat seama moşierul că aude vocea unei femei şi, făcând pe grozavul, a zis:

         - Dar cine eşti tu care nu te arăţi?

         - Crezi că mi-e frică să-ţi spun cine sunt? Sunt Zeiţa de Jad! a răspuns vocea.

         Îngâmfat, moşierul a spus:

         - Eu sunt stăpânul ţinutului. N-am decât să deschid gura, că argintul va curge gârlă, temniţele se vor ticsi.

         Îţi poruncesc să te arăţi la faţă! Râzând, zâna i-a spus:

         - Încă n-am văzut nici un stăpân aici!

         - Eu sunt stăpânul, a spus moşierul.

         - Chiar tu? Şi eu care credeam că eşti o grămadă de gunoi! Nu meriţi tu să mă vezi!

         - Orice ai spune, eu sunt stăpânul, iar Uang cel Negru nu este decât un spărgător de piatră şi supusul meu! a spus moşierul fără obraz.

         Zâna s-a înfuriat şi a început să-l batjocorească, dar moşierul, roşu de ciudă, n-avea cum s-o vadă. Atunci, zâna i-a spus:

         - Vrei neapărat să mă vezi? Să-ţi arăt mai întâi de ce sunt în stare!

         Şi deodată a intrat pe uşă o rămurică de piersic care s-a înfipt în mijlocul camerei şi, cât ai clipi din ochi, din ea a crescut un piersic gros şi mare care împingea cu crengile tavanul camerei. Speriat, moşierul a început să ţipe şi a rupt-o la fugă mai repede de cum se strecoară un şoarece în gaura lui. În rândul paznicilor a început îmbulzeala: cădeau şi se împingeau unii pe alţii strigând:

         - Iartă-ne, zână! Iartă-ne, zână!

         - Vă iert pe toţi dacă descuiaţi uşa temniţei! le-a răspuns zâna.

         Uang cel Negru a văzut cum se deschide uşa, a ieşit din temniţă şi a fugit repede acasă.

         A doua zi, când tocmai se pregătea să plece la lucru, s-a pomenit cu Zeiţa de Jad că intră în curte. Fâstâcit, Uang nu ştia pe ce să pună mâna mai întâi.

         N-a trecut mult şi de afară s-a auzit hărmălaie mare. Bogătaşul trimisese soldaţi şi cai să-l prindă pe Uang cel Negru. Zâna l-a apucat de mână şi i-a spus:

         - Hai repede cu mine.

         Soldaţii au început să-i urmărească. Zâna şi băiatul s-au căţărat pe munte, dar soldaţii erau pe urmele lor.

         Ajungând la un zid de piatră, zâna s-a oprit şi a zis:

         - Sapă mai repede aici!

         Băiatul a început să lovească cu târnăcopul în zid până ce a apărut ca o uşă ce ducea într-o peşteră unde zâna i-a spus să se ascundă. Când au ajuns sol­daţii acolo, n-au văzut nici urmă de băiat, ci numai peştera neagră. Unii, mai curajoşi, au intrat în peşteră şi au mers, până ce au dat de o apă adâncă, adâncă şi foarte învolburată.

         De atunci nu. l-a mai văzut nimeni pe Uang cel Ne­gru. Peştera de pe munte au numit-o Peştera Zeiţei, iar muntele l-au numit Muntele Peşterii Zeiţei. Adeseori, din gura peşterii iese o ceaţă albă care cuprinde tot muntele şi atunci se aude un zgomot ca şi când cineva ar sparge piatră. Şi când ceaţa devine mai deasă, oamenii spun că e vremea când zeiţa se întâlneşte cu Uang cel Negru. Nimeni n-a mai văzut-o pe Zeiţa de Jad, dar tot muntele e acoperit cu piersici, aşa că i se spune Grădina Zeiţei de Jad.

 
 
 
 
Back to top